PORTAl ORTODOX " EIKON "
"Fara Mine nu puteti face nimic" de Cuv. Paisie Aghioratul
Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in acel "Fara Mine nu puteti face nimic" pe care l-a spus Hristos. Adica sa se deznadajduiasca de sine in intelesul cel bun si sa creada in puterea lui Dumnezeu. Atunci cand cineva se deznadajduieste de sine insusi in intelesul cel bun, atunci îl afla pe Dumnezeu. "Toata nadejdea mea spre Tine o pun". Chiar si oamenii cei mai duhovnicesti nu isi au asigurata in aceasta lume pe deplin viata lor, de aceea se si tin pe ei insisi mereu in asigurarea lui Dumnezeu, nadajduiesc in Dumnezeu si se deznadajduiesc numai de "eul" lor, deoarece "eul" ii aduce omului toata nefericirea duhovniceasca.
Increderea in sine este dusmanul nostru cel mai mare si mai rau, pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Cand omul are increderea in sine, se leaga si nu poate face nimic, sau se lupta singur. Atunci este firesc sa fie biruit de vrajmas sau sa nu reuseasca si astfel sa i se zdrobeasca "eul" sau. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseste foarte intelept ca sa vedem si interventia Sa dumnezeiasca si nereusita ce am suferit-o prin increderea noastra in sine. Atunci cand cineva urmareste si cerceteaza fiecare eveniment ce se petrece in viata sa dobandeste experienta, ia aminte si astfel sporeste.
Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: "Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos" - spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit: "Omul are puteri si daca crede in puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune si Evanghelia: "Sa crezi"? Prin urmare suntem de acord". Da, Hristos spunea: "Crezi?", dar intelegea: "Crezi in Dumnezeu? Crezi ca Dumnezeu poate?" Cerea asigurarea omului ca are credinta in Dumnezeu si atunci ajuta. Nicaieri nu spune Evanghelia sa cred in egoismul meu, ci sa cred in Dumnezeu, caci Dumnezeu ma poate ajuta, ma poate vindeca. Acestia insa le iau anapoda si spun: "Omul are puteri si trebuie sa creada in el insusi". A crede cineva in el insusi are sau egoism, sau demonism.
Sfantul Ioan Gura de
Aur
Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamant , nici prin grai, nici prin haine , fiindca nu locuiesc in orase proprii, nu se folosesc de un dialect paralel si nici nu duc o viata paralela.
Orice pamant strain le este patrie si orice patrie le este straina .
Se casatoresc ca toti oamenii si nasc prunci dar nu-si arunca odraslele.Sunt in trup, dar nu vietuiesc dupa trup
Petrec pe pamant , dar au cetatenia in cer.
Iubesc pe toti si sunt prigoniti de toti.; sunt necunoscuti si condamnati
Sunt omorati dar fac vii pe altii.
Sunt saraci dar imbogatesc pe multi; sunt lipsiti de toate dar au prosos in toate .
Sunt huliti si sunt indreptati. Sunt defaimati si binecuvanteaza; sunt ocarati si cinstesc pe ce-I ce ocaresc.
Fac binele si sunt pedepsiti ca niste rai.
Simplu spus , ceea ce este sufletul in trup, aceasta sunt crestinii in lume.
Sufletul nevazut e detinut intr-un trup nevazut; crestinii sunt cunoscuti in lume dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu ramane nevazuta
***
Caci Dumnezeu i-a iubit pe oameni : pentru ei a facut lumea, lor le-a supus toate cele din lume, le-a dat ratiune si minte , doar lor le-a ingaduit sa priveasca spre cer, pe ei i-a facut dupa chipul Sau , lor le-a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut , lor le-a fagaduit Imparatia in cer pe care o va da celor ce-l iubesc pe El.
Iar cunoscand aceasata , de ce bucurie nu vei fi umplut ? Sau cum nu-l vei iubi pe Cel ce te-a iubit in acest fel inainte de A-l fi iubit tu pe El ? Iar iubindu-L , vei fi un imitator al bunatatii Lui.
Si nu te mira de faptul ca un om se face imitator al lui Dumnezeu ; poate daca vrea .
Este imitator al lui Dumnezeu oricine ia asupra lui povara aproapelui, care vrea ca in cele in care e mai bun sa faca bine celui mai mic , care, dand celor lipsiti cele pe care le are de la Dumnezeu, devine un Dumnezeu pentru cei care primesc de la el. Atunci desi esti pe pamant , vei vedea ca Dumnezeu are cetatea in cer, atunci vei incepe sa graiesti tainele lui Dumnezeu.
Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamant , nici prin grai, nici prin haine , fiindca nu locuiesc in orase proprii, nu se folosesc de un dialect paralel si nici nu duc o viata paralela.
Orice pamant strain le este patrie si orice patrie le este straina .
Se casatoresc ca toti oamenii si nasc prunci dar nu-si arunca odraslele.Sunt in trup, dar nu vietuiesc dupa trup
Petrec pe pamant , dar au cetatenia in cer.
Iubesc pe toti si sunt prigoniti de toti.; sunt necunoscuti si condamnati
Sunt omorati dar fac vii pe altii.
Sunt saraci dar imbogatesc pe multi; sunt lipsiti de toate dar au prosos in toate .
Sunt huliti si sunt indreptati. Sunt defaimati si binecuvanteaza; sunt ocarati si cinstesc pe ce-I ce ocaresc.
Fac binele si sunt pedepsiti ca niste rai.
Simplu spus , ceea ce este sufletul in trup, aceasta sunt crestinii in lume.
Sufletul nevazut e detinut intr-un trup nevazut; crestinii sunt cunoscuti in lume dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu ramane nevazuta
***
Caci Dumnezeu i-a iubit pe oameni : pentru ei a facut lumea, lor le-a supus toate cele din lume, le-a dat ratiune si minte , doar lor le-a ingaduit sa priveasca spre cer, pe ei i-a facut dupa chipul Sau , lor le-a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut , lor le-a fagaduit Imparatia in cer pe care o va da celor ce-l iubesc pe El.
Iar cunoscand aceasata , de ce bucurie nu vei fi umplut ? Sau cum nu-l vei iubi pe Cel ce te-a iubit in acest fel inainte de A-l fi iubit tu pe El ? Iar iubindu-L , vei fi un imitator al bunatatii Lui.
Si nu te mira de faptul ca un om se face imitator al lui Dumnezeu ; poate daca vrea .
Este imitator al lui Dumnezeu oricine ia asupra lui povara aproapelui, care vrea ca in cele in care e mai bun sa faca bine celui mai mic , care, dand celor lipsiti cele pe care le are de la Dumnezeu, devine un Dumnezeu pentru cei care primesc de la el. Atunci desi esti pe pamant , vei vedea ca Dumnezeu are cetatea in cer, atunci vei incepe sa graiesti tainele lui Dumnezeu.
A fi tânăr ortodox - o lămurire
A fi tânăr
ortodox nu înseamnă a nu mai asculta muzică, ci a asculta muzică bună.
Bună pentru suflet, cel prin firea sa însetat de liniştire, de
despătimire, de limpezime interioară, de care are nevoie pentru a putea
iubi curat...
A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu te distra, ci a nu te arunca, în numele divertismentului, în mocirla păcatului...
A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu avea prieteni, ci a nu te face prin ceilalţi prieten cu păcatul...
A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu face voia părinţilor, ci a refuza cu o fermitate smerită doar ceea ce e păcătos în ea...Într-un cuvânt, tânărul ortodox face orice, dar fără de păcat ...
Ei nu-şi refuză părinţii sau prietenii, ci păcatul... Căci păcatul desparte de Hristos... Iar despărţirea de Hristos e despărţire de adevăr şi lumină... Şi ce viaţă e aceea lipsită de adevăr şi lumină?...................................................................
Ştiu, cititorule, că noţiunea de păcat plictiseşte, pentru că a fost burduşită, timp de secole, cu moralism sec.... Ce diversiune!
Sf. Scriptură numeşte păcatul " boldul morţii"; PĂCATUL E DE FAPT ACUL DE LA SERINGA MORŢII, CEL PRIN CARE SE SCURGE MOARTEA ÎN NOI!!!!
Şi, culmea, părinţii tinerilor care se întorc astăzi în Biserică, sunt revoltaţi că Hristos a smuls din inimile copiilor lor, acul morţii! Şi că nu mai trăiesc acea "viaţă" care nu-i decât efectul subtil al pieirii ce se insinuează, prin păcat, în toată fiinţa lor!
Părinţii care îi despart pe copii de Hristos le ucid sufletele!
Să nu fie!
A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu te distra, ci a nu te arunca, în numele divertismentului, în mocirla păcatului...
A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu avea prieteni, ci a nu te face prin ceilalţi prieten cu păcatul...
A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu face voia părinţilor, ci a refuza cu o fermitate smerită doar ceea ce e păcătos în ea...Într-un cuvânt, tânărul ortodox face orice, dar fără de păcat ...
Ei nu-şi refuză părinţii sau prietenii, ci păcatul... Căci păcatul desparte de Hristos... Iar despărţirea de Hristos e despărţire de adevăr şi lumină... Şi ce viaţă e aceea lipsită de adevăr şi lumină?...................................................................
Ştiu, cititorule, că noţiunea de păcat plictiseşte, pentru că a fost burduşită, timp de secole, cu moralism sec.... Ce diversiune!
Sf. Scriptură numeşte păcatul " boldul morţii"; PĂCATUL E DE FAPT ACUL DE LA SERINGA MORŢII, CEL PRIN CARE SE SCURGE MOARTEA ÎN NOI!!!!
Şi, culmea, părinţii tinerilor care se întorc astăzi în Biserică, sunt revoltaţi că Hristos a smuls din inimile copiilor lor, acul morţii! Şi că nu mai trăiesc acea "viaţă" care nu-i decât efectul subtil al pieirii ce se insinuează, prin păcat, în toată fiinţa lor!
Părinţii care îi despart pe copii de Hristos le ucid sufletele!
Să nu fie!
CREDINŢA
Credinta este un dar ceresc care vine de la Dumnezeu. Ea este o descoperire de la Parintele Vietii, cerandu-ne sa ascultam de Dumnezeu. Prin pacat, omul a nesocotit aceasta perspectiva cereasca de viata a credintei. Din nou, ea ne-a fost revelata prin Iisus Hristos, care ne-a spus: "Eu pentru aceasta am venit in lume ca sa spun adevarul” (Ioan 18:37) credintei. "Nimenea nu cunoaste pe Fiul decat Tatal, nici pe Tatal nimenea nu-L cunoaste decat numai Fiul si cel care va voi si cel caruia va voi sa-i descopere” (Matei 2:27), "Ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 5:16).
Apostolul Pavel marturiseste: "Impreuna cu El ne-a sculat si ne-a facut sa sedem in cele ceresti intru Iisus Hristos. Caci in har suntem mantuiti prin credinta; si aceasta nu e de la noi, ci e darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:6-8).
Prin credinta aceasta coborata din ceruri de la Dumnezeu, noi am dobandit legatura religiei cu Parintele vietii din ceruri, precum spune Sfantul Apostol Iacov. "Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor” (Iacov, 1:17). Intelepciunea Ratiunii Divine a revelat ratiunii oamenilor "Toata Scriptura care este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre deprinderea cea intru dreptate. Astfel omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit pentru tot lucrul bun” (II Timotei 3:16-17). Si am ajuns ca prin credinta sa nu privim la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad, fiindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice” (II Corinteni 4:18).
Astfel noi am ajuns sa intelegem ca lumea a fost creata prin Cuvantul lui Dumnezeu, "astfel cele ce se vad nu au fost facute din nimic din cele ce se vad” (Evrei 11:3). Si asa "totul intru toate” este Dumnezeu, intru inceput, in prezent si in viitor.
Noi oamenii, prin harul credintei, ajungem sa ne impartasim de cele sfinte si dumnezeiesti puteri, credinta revarsand in noi taria de mari infaptuiri miraculoase. Insusi Iisus Hristos a spus: "De veti avea credinta puteti muta si muntii din loc. Caci toate sunt cu putinta celui ce crede” (Marcu 9:25). Cei ce cred ajung sa fie "fii ai luminii” (Efeseni 5:8).
Credinta aduce in viata noastra o mare transformare divina. Pentru noi stiut este ca "fara de credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu” (Evrei 2:6).
Sfantul Apostol Pavel o maturiseste: "Viata mea in trup o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine” (Filipeni 1:21). Viata noastra este in Dumnezeu, care este pentru noi calea vietii in care ajungem ca sa infaptuim cele ce credem. Toate cele ce le facem le infaptuim in prezenta lui Dumnezeu. Insusi Domnul a spus: "Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei 28:20). El este in noi si cu noi, ca sa infaptuim cele ale credintei.
In Sfintele Biserici pe care El le-a intemeiat, Iisus Hristos ne primeste in Taina Sfantului Botez, in numele Sfintei Treimi, care ne da har si putere de a ne pastra aceasta credinta. Si in Sfintele Sale locasuri ne da impartasirea cu Sfantul Sau Trup si Sfantul Sau Sange. Prin Sfintele Scripturi pe care le auzim in Sfintele Biserici noi primim Euharistia impartasirii cu intelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, pentru cine intra in locasul lui Dumnezeu, ne cere sa "lepadam toata grija cea lumeasca la pragurile Bisericii...” Si sa avem acest crez de marturisire: "in lumina Ta, Doamne, noi vedem lumina” (Psalm 35:9). Fericitul Augustin a avut acest crez de viata "Credo ut intelligam” - cred ca sa inteleg. Iar cei din Evul Mediu spuneau: "Intelligo ut credam” - inteleg ca sa cred.
Crestinii zilelor noastre, la sfarsitul Sfintei Liturghii, striga cu bucurie: "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel Ceresc; am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne, ca aceasta ne-a mantuit pe noi”.
Pe aceasta credinta cereasca a binecuvantat-o Iisus Hristos: "Credinta ta te-a mantuit!”
CINE SUNT EU?
Mulţi, tot mai mulţi oameni din zilele noastre nu ştiu, nu mai ştiu să spună
exact cine sunt, ce sunt. De ce? Pentru că în zilele societăţii obiectelor şi
imaginilor posedate sau idolatrizate – pe undeva acelaşi lucru – a fi
a intrat într-o mare criză. De fapt, aceasta înseamnă că întreaga existenţă a
lumii oamenilor şi a naturii care-i înconjoară a intrat în criză. Iată criza
care le naşte pe toate celelalte:
A fi al omului despărţit de Părintele său cel Ceresc (Singurul care este prin Sine) se transformă pe rând în a avea, a poseda, a fi posedat, până la nebunia de a nu mai fi nimic – confuzie şi uitare, suferinţă şi nebunie. Aceasta se întâmplă când omul alege nimicul.
Identitatea spune aproape totul despre om. Ea este centrul de referinţă în jurul căruia gravitează existenţa acestuia în lume. Deşi puţini conştientizează, preocuparea pentru formarea identităţii, a personalităţii, este o chestiune căreia întreaga lume îi acordă cea mai mare atenţie pentru că de ea e legată strâns realizarea omului, fericirea sa. Cine oare nu-şi doreşte să fie cineva, să fie luat în seamă, să aibă un cuvânt de spus, să fie respectat şi iubit?
În fond, identitatea este chipul omului aşa cum acesta se înţelege pe sine însuşi, acela sub care este cunoscut de ceilalţi oameni. Identitatea este dată prin naştere, dar se şi şlefuieşte la trecerea prin lume. Părinţii, fraţii, prietenii cei mai buni, comunitatea în care trăim, limba pe care o vorbim, modelele care ne atrag şi, mai presus de toate, Dumnezeul la care ne închinăm (sau nu) contribuie la formarea identităţii noastre. Cel puţin aşa s-au petrecut lucrurile până la apariţia televizorului. Dintotdeauna oamenii au avut o identitate stabilă pe tot parcursul vieţii, peste care se adăuga un fel de a fi care, o dată cu trecerea anilor, se schimba potrivit experienţei, păcatelor sau virtuţilor dobândite.
Sunt om, bărbat sau femeie, sunt român şi nu american, sunt botezat ortodox, aşa cum au fost toţi cei din neamul meu, şi nu buddhist. Aceste moduri esenţiale de manifestare a lui a fi erau trecute şi în actele de identitate (sau chiar sunt trecute, încă, în unele ţări precum Grecia). Dar notele identitare sunt infinit mai multe, ţinând de profesie şi clasă socială, de bogăţie sau sărăcie, de fire, temperament, credinţă şi evlavie ş.a.m.d.
Toate acestea au ajuns însă încet, încet, de ordinul trecutului – mai ales în America şi Europa occidentală, şi din ce în ce mai mult şi la noi. De la atâta vizionare ne-am transformat şi noi în nişte actori ai propriei vieţi, care ne schimbăm sinele şi identitatea în funcţie de cerinţele modei, pieţei de muncă sau de mărfuri. Până unde, până când?…
În anii 1990, în America, o psihiatră se plângea că tot mai mulţi tineri vin să o întrebe ce sunt ei, bărbaţi sau femei. Astăzi, însă, psihoterapeuţii nu mai sunt deloc uimiţi, ci-şi aşteaptă clienţii – pe care, conform legii, trebuie să-i consilieze în mod obiectiv, fără prejudecăţi, în a-şi descoperi propriul gen şi sexualitate. Morfologia şi fiziologia bărbatului nu mai apare suficient de diferită în raport cu cea a femeii încât deosebirea să se facă de la sine. De aceea, vine doctorul care adesea hotărăşte împreună cu victima ideologiilor de gen că trebuie să opteze pentru genul opus propriei morfologii – încât, femeie fiind, să se împreuneze cu femeile ca şi cum ar fi bărbat, şi invers. Desigur, limitele biologice vor împiedica schimbarea completă a rolului, încât un bărbat n-o să poată fi niciodată mamă, dar „ştiinţa” vine în întâmpinare în ceea ce priveşte satisfacerea fantasmelor – tratamente hormonale şi operaţii estetice. Din acel moment, oare se va mai putea spune despre acel tânăr ce este cu adevărat, bărbat sau femeie?
Dacă urmăm cu fidelitate raţionamentul ideologiei schimbării de sex – acela că ştiinţa şi legislaţia trebuie să vină în întâmpinarea dorinţei individului – ne întrebăm: oare dacă mâine ar veni la doctor copii care se cred maimuţe sau pisici, medicina le-ar grefa nişte gene care să-i facă să se asemene cât mai mult cu dobitoacele în cauză?
Cum de s-a ajuns până aici?
În ultimele câteva secole, fiice bune ale „secolului luminilor”, de când omul se străduieşte să impună idolul omului în locul lui Dumnezeu, acest om mărunt strivit în fapt de istorie şi ideologii nu mai ştie nici măcar cine este.
Dumnezeu ne voia după chipul şi asemănarea Sa, de aceea ne învăţa ce trebuie să facem pentru a ajunge ca El; societatea drepturilor şi libertăţilor ne-a învăţat însă să facem tot ce vrem, numai cu Dumnezeu să nu ne asemănăm. Mai concret, în ultimii 50 de ani societatea spectacolului ne-a propus pentru început ca bărbaţii să fie precum Arnold, cu muşchii mari şi capul mic, iar fetele precum Barbie, blondă cu picioare lungi şi minte puţină; el – culturist şi bătăuş, ea – manechină, performant obiect sexual.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a răstignit pentru ca prin jertfa Sa să putem a deveni ai lui Dumnezeu fii, cu drepturi depline la îndumnezeire. Cultura de consum însă ne doreşte fideli consumatori, înrobiţi sistemelor bancare şi fricii de a nu rămâne mâine pe drumuri. Lucru plăcut stăpânitorilor lumii acesteia, care ne vor pe toţi adunaţi în turmele pe care le mână încoace şi încolo. Iar celor care ar putea să se trezească pentru a face o mică revoluţie, le oferă băutura şi drogurile, sexul şi internetul.
Să ne mirăm, oare, că tinerii de astăzi nu mai ştiu cine sunt cu adevărat?
Kelner, alături de alţi mulţi cercetători ai fenomenului cultural mediatic, observa încă de la jumătatea anilor 1990 că tinerii de astăzi riscă să nu mai aibă o identitate aşa cum era aceasta înţeleasă în trecut tocmai pentru că hegemonia mediei, în special a imaginii, modifică fundamental mecanismele formării identităţii.
Pentru copilul şi tânărul care creşte cu televizorul şi internetul, nu părinţii sau oamenii reali vor constitui modelele de identitate, ci personajele micului ecran. Adică părinţilor care-şi lasă copii la televizor le rămâne doar rolul de suporteri materiali ai acestuia. „Şi care-i problema?!”, va putea replica unul dintre copii televizorului.
Modelele identitare ale micului ecran nu sunt stabile în timp, căci ele sunt dependente de modă şi imagine. Atunci când ele se schimbă, spectatorul care-şi construise identitatea potrivit idolului mediatic se trezeşte brusc că identitatea sa e deja învechită, superfluă – caz în care are sentimentul că nu mai aparţine lumii, ceea ce-l conduce la anomie şi depresie. O ia de la capăt, dacă mai găseşte puterea, până când, epuizat, îşi dă seama că nu mai ştie exact cine e, dacă a fost vreodată el însuşi, dacă a reuşit să fie cineva.
Madonna, spre exemplu, în lectura lui Kelner, a fost pe rând: „dansatoare, muziciană, manechin, cea mai de succes femeie de afaceri a Americii, [...] jucărie a bărbaţilor, blondă ambiţioasă, [...] vampă îmbrăcată ţipător, femeie-pisică, femeie romantică şi sentimentală, pentru ca ulterior să revină la obiectul sexual ideal din fanteziile masculine şi emblema femeii jucărie; [...] femeia care domină şi-i tratează pe bărbaţi ca pe nişte accesorii cu care se joacă, lesbiană şi mamă afectuoasă. Corpul său a trecut de la genul molatic şi senzual la cel zvelt şi fascinant, apoi la cel dur şi musculos al unei maşini de făcut sex, apoi la stilul futurist al unui tehno-corp. Hainele şi moda s-au schimbat, trecând de la ostentativ şi prost-gust la haute couture, de la moda tehno de avangardă la moda lesbiană, până la pastişarea modernă a tuturor stilurilor şi modelor. Noi imagini şi noi identităţi pentru toate stilurile şi ocaziile, oferind modele şi materiale ce vor fi însuşite de publicul său numeros şi variat”.[1]
Ce s-a putut oare petrece în sufletul acelei fetiţe care a încercat să ţină pasul cu modelele identitare propuse de Madonna? Să ne mai mirăm că astăzi tinerii nu mai ştiu ce sunt exact, bărbaţi sau femei? Mai curând să observăm faptul că bărbaţii de pe micul ecran sunt adesea complet feminizaţi, iar femeile masculinizate, că adulţii se comportă infantil, iar copiii adoptă rolurile adulţilor. Nu există autoritate, model, sistem de valori stabil. Întreaga realitate de la televizor suferă un proces de deconstrucţie, din care nu mai rămâne absolut nici o valoare în picioare.
În contact cu un astfel de mediu simbolic, identitatea omului modern este fragilă şi instabilă, pentru că ea nu se construieşte în raport cu un model personal real şi absolut, ci în jurul imaginii şi modei. Dar identitatea omului nu trebuie să fie fluidă, interschimbabilă şi dezarticulată, căci ea defineşte în mod fundamental persoana umană, tot ceea ce are ea mai profund – ea însăşi îl face să fie, să fie om. Eşecurile şi nefericirea, depresia şi sinuciderile, drogurile, tehnicile orientale de disoluţie a sinelui şi stilurile muzicale psihedelice – toate sunt simptomele bolii identitare de care suferă tânărul zilelor noastre. Dar trebuie să primim implacabil această realitate, ce face din sufletele copiilor noştri sau din propriile suflete victime ale culturii nimicului?
Ne numim oameni pentru că suntem persoane, pentru că putem să iubim şi să ne vorbim unii celorlalţi despre minunata lume în care ne-a aşezat Dumnezeu. Ne numim creştini, pentru că prin botez L-am primit pe Hristos în inima noastră, lucru pentru care îi purtăm şi numele. Acestea sunt cele care ne pot face fericiţi. Întru acestea este viaţa, aceasta este tăria noastră. Căci piatra din capul unghiului pe care trebuie să ne ridicăm zidurile conştiinţei, ale sufletului nostru, nu este alta decât Hristos. El este reperul absolut, viţa întru care este viaţa noastră, căci doar El poate spune Eu sunt Cel ce sunt. Madonna şi ceilalţi actori, vedete sau manechini sunt nimic în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Ei mâine vor fi cenuşă, însă Domnul în veac va împărăţi…
Cei ce înţeleg aceasta şi-şi întăresc pe Hristos inima şi mintea, firea şi ipostasul personal nu vor suferi în viaţa aceasta dezamăgirea că sunt nimeni, şi se vor putea bucura în viaţa viitoare de vederea Chipului pe care şi l-au ales spre asemănare.
A fi al omului despărţit de Părintele său cel Ceresc (Singurul care este prin Sine) se transformă pe rând în a avea, a poseda, a fi posedat, până la nebunia de a nu mai fi nimic – confuzie şi uitare, suferinţă şi nebunie. Aceasta se întâmplă când omul alege nimicul.
Identitatea spune aproape totul despre om. Ea este centrul de referinţă în jurul căruia gravitează existenţa acestuia în lume. Deşi puţini conştientizează, preocuparea pentru formarea identităţii, a personalităţii, este o chestiune căreia întreaga lume îi acordă cea mai mare atenţie pentru că de ea e legată strâns realizarea omului, fericirea sa. Cine oare nu-şi doreşte să fie cineva, să fie luat în seamă, să aibă un cuvânt de spus, să fie respectat şi iubit?
În fond, identitatea este chipul omului aşa cum acesta se înţelege pe sine însuşi, acela sub care este cunoscut de ceilalţi oameni. Identitatea este dată prin naştere, dar se şi şlefuieşte la trecerea prin lume. Părinţii, fraţii, prietenii cei mai buni, comunitatea în care trăim, limba pe care o vorbim, modelele care ne atrag şi, mai presus de toate, Dumnezeul la care ne închinăm (sau nu) contribuie la formarea identităţii noastre. Cel puţin aşa s-au petrecut lucrurile până la apariţia televizorului. Dintotdeauna oamenii au avut o identitate stabilă pe tot parcursul vieţii, peste care se adăuga un fel de a fi care, o dată cu trecerea anilor, se schimba potrivit experienţei, păcatelor sau virtuţilor dobândite.
Sunt om, bărbat sau femeie, sunt român şi nu american, sunt botezat ortodox, aşa cum au fost toţi cei din neamul meu, şi nu buddhist. Aceste moduri esenţiale de manifestare a lui a fi erau trecute şi în actele de identitate (sau chiar sunt trecute, încă, în unele ţări precum Grecia). Dar notele identitare sunt infinit mai multe, ţinând de profesie şi clasă socială, de bogăţie sau sărăcie, de fire, temperament, credinţă şi evlavie ş.a.m.d.
Toate acestea au ajuns însă încet, încet, de ordinul trecutului – mai ales în America şi Europa occidentală, şi din ce în ce mai mult şi la noi. De la atâta vizionare ne-am transformat şi noi în nişte actori ai propriei vieţi, care ne schimbăm sinele şi identitatea în funcţie de cerinţele modei, pieţei de muncă sau de mărfuri. Până unde, până când?…
În anii 1990, în America, o psihiatră se plângea că tot mai mulţi tineri vin să o întrebe ce sunt ei, bărbaţi sau femei. Astăzi, însă, psihoterapeuţii nu mai sunt deloc uimiţi, ci-şi aşteaptă clienţii – pe care, conform legii, trebuie să-i consilieze în mod obiectiv, fără prejudecăţi, în a-şi descoperi propriul gen şi sexualitate. Morfologia şi fiziologia bărbatului nu mai apare suficient de diferită în raport cu cea a femeii încât deosebirea să se facă de la sine. De aceea, vine doctorul care adesea hotărăşte împreună cu victima ideologiilor de gen că trebuie să opteze pentru genul opus propriei morfologii – încât, femeie fiind, să se împreuneze cu femeile ca şi cum ar fi bărbat, şi invers. Desigur, limitele biologice vor împiedica schimbarea completă a rolului, încât un bărbat n-o să poată fi niciodată mamă, dar „ştiinţa” vine în întâmpinare în ceea ce priveşte satisfacerea fantasmelor – tratamente hormonale şi operaţii estetice. Din acel moment, oare se va mai putea spune despre acel tânăr ce este cu adevărat, bărbat sau femeie?
Dacă urmăm cu fidelitate raţionamentul ideologiei schimbării de sex – acela că ştiinţa şi legislaţia trebuie să vină în întâmpinarea dorinţei individului – ne întrebăm: oare dacă mâine ar veni la doctor copii care se cred maimuţe sau pisici, medicina le-ar grefa nişte gene care să-i facă să se asemene cât mai mult cu dobitoacele în cauză?
Cum de s-a ajuns până aici?
În ultimele câteva secole, fiice bune ale „secolului luminilor”, de când omul se străduieşte să impună idolul omului în locul lui Dumnezeu, acest om mărunt strivit în fapt de istorie şi ideologii nu mai ştie nici măcar cine este.
Dumnezeu ne voia după chipul şi asemănarea Sa, de aceea ne învăţa ce trebuie să facem pentru a ajunge ca El; societatea drepturilor şi libertăţilor ne-a învăţat însă să facem tot ce vrem, numai cu Dumnezeu să nu ne asemănăm. Mai concret, în ultimii 50 de ani societatea spectacolului ne-a propus pentru început ca bărbaţii să fie precum Arnold, cu muşchii mari şi capul mic, iar fetele precum Barbie, blondă cu picioare lungi şi minte puţină; el – culturist şi bătăuş, ea – manechină, performant obiect sexual.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a răstignit pentru ca prin jertfa Sa să putem a deveni ai lui Dumnezeu fii, cu drepturi depline la îndumnezeire. Cultura de consum însă ne doreşte fideli consumatori, înrobiţi sistemelor bancare şi fricii de a nu rămâne mâine pe drumuri. Lucru plăcut stăpânitorilor lumii acesteia, care ne vor pe toţi adunaţi în turmele pe care le mână încoace şi încolo. Iar celor care ar putea să se trezească pentru a face o mică revoluţie, le oferă băutura şi drogurile, sexul şi internetul.
Să ne mirăm, oare, că tinerii de astăzi nu mai ştiu cine sunt cu adevărat?
Kelner, alături de alţi mulţi cercetători ai fenomenului cultural mediatic, observa încă de la jumătatea anilor 1990 că tinerii de astăzi riscă să nu mai aibă o identitate aşa cum era aceasta înţeleasă în trecut tocmai pentru că hegemonia mediei, în special a imaginii, modifică fundamental mecanismele formării identităţii.
Pentru copilul şi tânărul care creşte cu televizorul şi internetul, nu părinţii sau oamenii reali vor constitui modelele de identitate, ci personajele micului ecran. Adică părinţilor care-şi lasă copii la televizor le rămâne doar rolul de suporteri materiali ai acestuia. „Şi care-i problema?!”, va putea replica unul dintre copii televizorului.
Modelele identitare ale micului ecran nu sunt stabile în timp, căci ele sunt dependente de modă şi imagine. Atunci când ele se schimbă, spectatorul care-şi construise identitatea potrivit idolului mediatic se trezeşte brusc că identitatea sa e deja învechită, superfluă – caz în care are sentimentul că nu mai aparţine lumii, ceea ce-l conduce la anomie şi depresie. O ia de la capăt, dacă mai găseşte puterea, până când, epuizat, îşi dă seama că nu mai ştie exact cine e, dacă a fost vreodată el însuşi, dacă a reuşit să fie cineva.
Madonna, spre exemplu, în lectura lui Kelner, a fost pe rând: „dansatoare, muziciană, manechin, cea mai de succes femeie de afaceri a Americii, [...] jucărie a bărbaţilor, blondă ambiţioasă, [...] vampă îmbrăcată ţipător, femeie-pisică, femeie romantică şi sentimentală, pentru ca ulterior să revină la obiectul sexual ideal din fanteziile masculine şi emblema femeii jucărie; [...] femeia care domină şi-i tratează pe bărbaţi ca pe nişte accesorii cu care se joacă, lesbiană şi mamă afectuoasă. Corpul său a trecut de la genul molatic şi senzual la cel zvelt şi fascinant, apoi la cel dur şi musculos al unei maşini de făcut sex, apoi la stilul futurist al unui tehno-corp. Hainele şi moda s-au schimbat, trecând de la ostentativ şi prost-gust la haute couture, de la moda tehno de avangardă la moda lesbiană, până la pastişarea modernă a tuturor stilurilor şi modelor. Noi imagini şi noi identităţi pentru toate stilurile şi ocaziile, oferind modele şi materiale ce vor fi însuşite de publicul său numeros şi variat”.[1]
Ce s-a putut oare petrece în sufletul acelei fetiţe care a încercat să ţină pasul cu modelele identitare propuse de Madonna? Să ne mai mirăm că astăzi tinerii nu mai ştiu ce sunt exact, bărbaţi sau femei? Mai curând să observăm faptul că bărbaţii de pe micul ecran sunt adesea complet feminizaţi, iar femeile masculinizate, că adulţii se comportă infantil, iar copiii adoptă rolurile adulţilor. Nu există autoritate, model, sistem de valori stabil. Întreaga realitate de la televizor suferă un proces de deconstrucţie, din care nu mai rămâne absolut nici o valoare în picioare.
În contact cu un astfel de mediu simbolic, identitatea omului modern este fragilă şi instabilă, pentru că ea nu se construieşte în raport cu un model personal real şi absolut, ci în jurul imaginii şi modei. Dar identitatea omului nu trebuie să fie fluidă, interschimbabilă şi dezarticulată, căci ea defineşte în mod fundamental persoana umană, tot ceea ce are ea mai profund – ea însăşi îl face să fie, să fie om. Eşecurile şi nefericirea, depresia şi sinuciderile, drogurile, tehnicile orientale de disoluţie a sinelui şi stilurile muzicale psihedelice – toate sunt simptomele bolii identitare de care suferă tânărul zilelor noastre. Dar trebuie să primim implacabil această realitate, ce face din sufletele copiilor noştri sau din propriile suflete victime ale culturii nimicului?
Ne numim oameni pentru că suntem persoane, pentru că putem să iubim şi să ne vorbim unii celorlalţi despre minunata lume în care ne-a aşezat Dumnezeu. Ne numim creştini, pentru că prin botez L-am primit pe Hristos în inima noastră, lucru pentru care îi purtăm şi numele. Acestea sunt cele care ne pot face fericiţi. Întru acestea este viaţa, aceasta este tăria noastră. Căci piatra din capul unghiului pe care trebuie să ne ridicăm zidurile conştiinţei, ale sufletului nostru, nu este alta decât Hristos. El este reperul absolut, viţa întru care este viaţa noastră, căci doar El poate spune Eu sunt Cel ce sunt. Madonna şi ceilalţi actori, vedete sau manechini sunt nimic în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Ei mâine vor fi cenuşă, însă Domnul în veac va împărăţi…
Cei ce înţeleg aceasta şi-şi întăresc pe Hristos inima şi mintea, firea şi ipostasul personal nu vor suferi în viaţa aceasta dezamăgirea că sunt nimeni, şi se vor putea bucura în viaţa viitoare de vederea Chipului pe care şi l-au ales spre asemănare.
